File de istorie

Prof. Dr. Octavian Zidaru

Director tehnic al FRS

„Istoria scrimei este aceea a unui ansamblu de arte mecanice care au evoluat de la simplu la compus, pentru a reveni de la compus la simplu atunci când şi-au dobândit cel mai înalt grad de perfecţiune” (Cordelois, 1872, p.3). Scrima este una dintre ramurile sportive care îşi au originea în necesitatea de adaptare a omului la imperativele existenţei  sale. Încă din primele momente ale evoluţiei societăţii omeneşti superioritatea spirituală a fiinţei umane a căutat să compenseze inferioritatea fizică în raport cu celelalte vieţuitoare. Rezultanta practică a acestor preocupări a fost inventarea mijloacelor de apărare şi de atac destinate iniţial procurării hranei şi protejării propriei persoane, iar mai apoi tranşării diferitelor rivalităţi individuale şi colective. Evoluţia armelor a urmat cu fidelitate, treaptă cu treaptă, dezvoltarea economică şi socială a umanităţii. Mai întâi, acumulările din domeniul meşteşugăresc şi mai târziu apariţia marilor tehnologii au fost subordonate perfecţionării arsenalelor. Materializarea acestei subordonări a îmbrăcat forme variate, începând cu piatra şlefuită şi culminând cu sofisticatele complexe militare actuale. Un loc important în această diacronie îl ocupă aşa numitele „arme albe”, inventate în Epoca Bronzului şi care îşi găsesc locul şi în zilele noastre, având forme şi destinaţii de utilizare adaptate cerinţei funcţionale, care a fost întotdeauna comanda socială. În sens larg, scrima poate fi acceptată ca o structură organizată de practicare a exerciţiilor cu armele ţinute în mână în vederea dobândirii unor priceperi şi deprinderi care să asigure o cât mai mare eficienţă utilizării acestora în condiţiile reale din luptă. Prin „luptă” înţelegându-se confruntarea directă, de la om la om, în războaie, în spectacolele din circul antic, în întrecerile din cadrul Jocurilor Olimpice clasice, în turnirurile medievale, în dueluri şi în competiţiile sportive actuale.
Din punct de vedere etimologic, originea cuvântului scrimă este atribuită limbii sanscrite, unde erau întâlnite formele carma şi carman. Din sanscrită, aceste cuvinte au fost preluate în variante derivate în alte limbi, astfel: carm, în palestiniană, čerma, în kurdă, sarman, în afgană, parme, în greaca veche, parma, în latină. Mai târziu aceste cuvinte au generat: skirmen, scrimen, la triburile germanice, skirma, în ţările nordice, skermen, în olandeză. Pe măsură ce triburile germanice (goţii, vandalii, francii, normanzii) au invadat centrul şi sudul Europei, cuvântul skirmen a fost preluat în forme adaptate de către toate populaţiile din zonele cucerite, devenind: escrimir, escremie, escrima, în sudul Franţei, esgrimar, în nordul Spaniei, esgrimir şi esgrimar, în restul Peninsulei Iberice, escrime, în nordul Franţei, scherma, în Italia. Toate aceste cuvinte, cu rădăcină comună, sintetizează o sumă de semnificaţii referitoare la: superioritate în mânuirea armelor, luptă individuală, confruntare, apărare, atac etc. (după Lacaze, 1991). Autorii de tratate de scrimă, destul de numeroase (ultima bibliografie de scrimăşi duel, Henk Pardoel, 2003, citează peste 3100 de lucrări – ea fiind, de la apariţie deja incompletă, cel puţin din punctul de vedere al publicaţiilor în limba română citate, doar 6 din cele, cel puţin 30, existente) consideră scrima ca fiind „ştiinţă”, „artă”, „exerciţiu”, „mecanism”, „meşteşug”, „joc”, „filosofie”, „sistem”, „afacere a capului” (La Marche, 1898) şi „sport”. Cea mai concisă definiţie a ştiinţei şi artei mânuirii armelor se considerată a fi cea dată de „maestrul de arme”, personaj din „Burghezul  gentilom”, comedie de Moliere, actul 2, scena 2, care afirmă că: „…. întregul secret al armelor se limitează doar la două lucruri, la a da şi la a nu primi” ( cu referire la lovituri, desigur, n.n.) Unul dintre primii autori români de lucrări despre scrimă, Horia C. A. Rosetti, (1901, pp.7-8), încercând şi el o definiţie, arăta că „Scrima este ştiinţa şi arta de a se apăra şi de a ataca cu floreta. Este o ştiinţă pentru că mecanismul prin care se practică poate să devină un meşteşug, este subordonat unor reguli certe, fondate pe raţiune, cu mişcări precise, calculate, măsurate, savante. Este o artă prin senzaţia frumoasă pe care o produce prin contopirea tuturor regulilor cu însăşi natura trăgătorului care le aplică. A cunoaşte, a înţelege regulile scrimei, iată ştiinţa; a le reproduce, în anumite condiţii, iată arta, materializarea idealului”.

Antichitatea

Cu 27 de secole î.e.n., în China Antică apar persoane desemnate special pentru învăţarea mânuirii armelor, strămoşii antrenorilor de astăzi. Cărţile sacre ale Indiei Antice conţineau referiri la principiile mânuirii armelor, iar reprezentanţii castelor sacerdotale încadrau aceste principii în categoria ştiinţelor transmise de divinitate, de către zeul Brahma. Ca urmare, brahmanii au fost primii profesori de scrimă. Ei dădeau lecţii de arme în pieţele publice. Cea mai veche dovadă arheologică a existenţei unor forme de practicare a exerciţiilor cu armele a fost descoperită pe un basorelief din templul lui Ramses al III-lea, aflat la Medinet-Abou, Luxor – Egiptul de Sus, datând din anul 1190 î.e.n.  Aceasta reprezintă o veritabilă competiţie de scrimă în care se remarcă vârful armelor acoperit cu un buton; participanţii poartă un fel de măşti, au mâinile protejate de o gardă asemănătoare cu cea a sabiei iar alte personaje par a fi arbitri şi secretari, ei fiind recunoscuţi după penele de scris destinate consemnării rezultatelor. În Grecia Antică, arta de a lupta cu armele albe se numea hoplomahie iar soldatul infanterist care le folosea, hoplit. În programul Jocurilor Olimpice Clasice din 776 î.e.n. hoplomahia a fost prezentă ca întrecere individuală cu armele de mână. Instructorii de exerciţii cu armele se numeau hoplomaci şi primeau retribuţie pentru munca depusă. În Imperiul Roman, tradiţia elenistică a întrecerilor cu caracter sportiv a fost preluată doar parţial, iar practicarea exerciţiilor cu armele avea în vedere lupta din circ sau cariera militară.
De pregătirea gladiatorilor pentru spectacolele de circ se ocupau foşti gladiatori, care purtau numele de laniste. Pentru militari, forma de organizare a practicării armelor era armătura, iar cei mai abili soldaţi erau supranumiţi armorum doctores. Ei erau mai bine plătiţi şi primeau raţie dublă de hrană. În timpul lui Traian, fiecare cohortă avea câte un instructor de arme numit cohortis doctor. Despre eficacitatea sistemului de luptă al soldaţilor romani, dobândită prin exerciţii speciale, pot fi relevante cuvintele lui Flavius Renatus Vegetius, care în lucrarea „De l’arte militare ne la commune lingua”, datând din secolul al XV-lea, afirma: „Soldaţii avansează, se retrag, lovesc din săritură. Profesorii lor le recomandă să lovească cu vârful şi nu cu tăişul, pretinzând că loviturile cu tăişul sunt mai puţin periculoase…. Experienţa demonstrează că sunt mult mai eficienţi soldaţii care exersează cu armele în comparaţie cu ceilalţi…. Nu datorită numărului sau al devotamentului soldaţilor aşteptăm victoria, ea survine, de obicei, în luptă, ca urmare a capacităţii şi ştiinţei în mânuirea armelor. Romanii au cucerit lumea numai prin practicarea continuă a exerciţiilor militare” (Lacaze, 1991, p.14). De fapt „popoarele iberice, deja foarte abile în forjarea metalelor, au dat armatei romane spada lor (produsă de ele s.n.), mult mai lungă şi terminată cu un vârf ascuţit” (Enciclopedia Universalis, vol. 2, p.441). Constatăm că romanii, prin intermediul ibericilor, au fost primii care au sesizat eficienţa loviturilor cu vârful armei. Acest real  avantaj tactic în folosirea spadei va fi recomandat, începând cu perioada Renaşterii, de către autorii de tratate despre scrimă, ca fiind o descoperire proprie. În Antichitate, apărarea de loviturile adversarului era realizată prin diverse articole de echipament, dintre care cele mai utilizate au fost scutul, care se ţinea în mâna neînarmată, şi platoşa care proteja pieptul şi spatele.

Evul Mediu

Ca şi în alte domenii ale societăţii medievale, acumulările pe calea progresului ştiinţei armelor dobândite în perioada antică nu numai că nu sunt continuate dar, sub anumite aspecte, chiar au regresat.  Preocupările pentru eficienţa în darea loviturilor, cu rezultate deosebite în timpul romanilor, sunt înlocuite de atenţia acordată apărării combatantului. Apariţia armurilor care acopereau întreg corpul cavalerului, de cele mai multe ori chiar şi pe cel al calului acestuia, a schimbat concepţia de fabricare a armelor şi implicit modul în care acestea erau folosite. Săbiile au devenit din ce în ce mai lungi şi mai grele. S-a ajuns la aşa numita „sabie pentru două mâini”. Loviturile au devenit violente, plasate aproape în exclusivitate cu tăişul, iar mişcările erau foarte largi, scopul lor fiind distrugerea armurii adversarului. Nu existau preocupări pentru apărarea cu ajutorul armei, această sarcină revenind cu precădere armurii. Exerciţiile cu armele albe pregăteau cavalerii pentru numeroasele războaie care au caracterizat epoca, de la cele locale până la cruciade. De asemenea, se organizau turnire, o formă de competiţie-spectacol adaptată epocii. Acestea erau fastuos organizate, iar participanţii încercau să-şi demonstreze superioritatea în mânuirea mai multor tipuri de arme albe dintre care nu lipseau lancea şi sabia.
Ca modalitate de rezolvare a problemelor litigioase apărute între reprezentanţii nobilimii era folosit „duelul judiciar”. Victoria unuia sau altuia dintre combatanţi era considerată ca fiind o probă juridică, aceasta reprezentând un simbol al judecăţii divine. Cel care a autorizat astfel de „rezolvări” ale problemelor inter-personale a fost Carol cel Mare. În secolul al XV-lea, pe măsură ce armele de foc îşi fac apariţia, armurile şi spadele grele încep să-şi piardă utilitatea.

Renaşterea şi Epoca Modernă

„Renaşterea a permis italienilor să asocieze scrima cu diferitele discipline artistice, literare şi ştiinţifice. Descoperirea tiparului şi a gravurii a încurajat apariţia unor lucrări bogat ilustrate despre arta armelor. Pentru a trece de la teorie la practică au fost create şcoli de scrimă la Roma, Neapole, Verona, Veneţia. Acolo au fost iniţiaţi în ştiinţa armelor şi cei mai mulţi aristocraţi francezi. Obiectivul inevitabil al funcţionării acestor şcoli era pregătirea pentru duel” (Lacaze, 1999, p.27). Duelul a fost un adevărat flagel al societăţii. Se estimează că numai în timpul domniei lui Henric al IV-lea au murit în Franţa, după unii autori, peste 8.000 de oameni, iar după alţii, aproximativ 12.000. Deşi au fost date  mai multe  edicte regale prin care duelul  era interzis, pedepsele pentru  cei care-l practicau fiind foarte aspre, mergându-se până la decapitarea pe eşafod, rezolvarea conflictelor individuale prin duel a continuat până la mijlocul secolului al XX-lea. Concepţia modernă despre scrimă începe să prindă contur în secolul al XIII-lea când, în 1292, sub domnia lui Filip cel Frumos, este menţionată pentru prima dată în documente oficiale existenţa meseriei de „maestru de arme”, cei care o practicau trebuind ca din veniturile realizate să plătească o anumită taxă către stat. În secolul al XV-lea apar primele tratate de scrimă, lucrări în care diverşi autori încearcă să prezinte poziţii, mişcări, metode de învăţare, specifice „şcolilor de scrimă” ai căror reprezentanţi erau (şcoala spaniolă, germană, italianăşi franceză). Se pare că apariţia cărţilor de scrimă a fost „comandată social”, decurgând din necesitatea studierii sistematice a diferitelor metode de învăţare şi practicare a „armelor”. De altfel, încă în primul tratat apărut se subliniază: „Nu poţi ţine minte fără carte cele cuprinse de această mare artă, şi nu poate fi un bun elev acela care nu foloseşte cartea” (Liberi de Premaracco, 1410, citat de Ionescu-Petrovici, Slăvescu, Stama, 1984, p. 45). Menţionez doar pe câţiva dintre cei mai importanţi autori de tratate de scrimă din perioada de sistematizare a bazelor tehnicii şi de specializare a probelor (secolele al XV-lea – al XX-lea):

•        Liberi de Premaracco (Maestro Fiore dei Liberi), 1410, italian, pentru tratatul: „Il fior di battagglia, flos duellatorum, in armis, equester, pedester”, una dintre cele mai vechi lucrări de scrimă cunoscute;

•        Talhoffer, 1443, german, pentru „Fechtbuch”, prima carte apărută în Germania; Manciolino, 1531; Marozzo, 1536; Agrippa, 1553;Giganti, 1606;  Capo  Ferro, 1610; Marcelli, 1686; Radaelli, 1876; Parise, 1884, 1904; Greco, 1912, 1930; Rastelli, 1942; toţi italieni.

•      Henry de Saint Didier, 1573, francez,  pentru prima lucrare apărută în Franţa.

•        Angelo, 1765, 1787, italian, a cărui lucrare a fost reeditată atât în franceză, cât şi în engleză.

•    Labat, 1696; La Boëssière, 1818; Lafaugère, 1825; Gomard, 1845; Grisier, 1847; Cordelois, 1862;  Robert, 1900; Joseph-Renaud, 1911;Cléry, 1948, 1965, 1973; Revenu, 1985, 1992; Thirieux, 1970, 1977 etc.

Secolul al XVII-lea este cel în care scrima a cunoscut un real avânt datorat mai întâi apariţiei floretei, armă inofensivă, cu lamă suplă, având în vârf un buton în formă de floare (de unde ar putea să-i provină numele), armă care permitea simularea unui duel fără riscul ca cei doi parteneri să fie răniţi.
O altă contribuţie majoră la dezvoltarea scrimei a avut-o apariţia măştii, către 1780, de către maestrul francez La Boëssière, fapt ce oferea noi posibilităţi de mânuire a armelor, în mai mare viteză, mai ofensive şi din distanţă mai mică. Concepţia excesiv de convenţională, preţiozitatea mişcărilor, reverenţele şi exagerarea aspectelor estetice au condus, la începutul secolului al XIX-lea, la apariţia unor conflicte de opinii între autorii de tratate de scrimă care au sesizat ruperea de realitate a scrimei şi depărtarea de pragmatismul luptei. Ca urmare a acestor controverse, lucrările apărute ulterior au un caracter din ce în ce mai ştiinţific, propun metode realiste şi dezvoltate până la detaliu, diferenţiazăşi specializează cele două arme cu care se practica scrima, floreta şi spada. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea este preluată ca armă pentru scrimăşi sabia care, din armă de luptă a cavaleriei, devine „armă de sală”.

Scrima – ramură sportivă

Scrima devine un sport, în adevăratul sens al cuvântului, odată cu crearea de către Pierre de Coubertin, el însuşi practicant al scrimei, a Jocurilor Olimpice Moderne, la Atena în 1896. La această primă ediţie au fost prezenţi 13 scrimeri, reprezentând 4 ţări, care s-au întrecut la probele de floretă şi sabie, doar la individual.

•        În anul 1900, la J.O. de la Paris, este prezentă şi proba de spadă.

•        Începând cu anul 1924, când este inclusă în programul olimpic proba de floretă feminin, dreptul fetelor de a practica scrima începe să fie recunoscut, dar paritatea băieţi-fete se va finaliza mult mai târziu.

•        În 1921 sunt organizate primele Campionate Europene care, în 1936, sunt transformate în Campionate Mondiale.

•        În 1955 sunt organizate primele Campionate Mondiale de Juniori.

•        În 1936 se foloseşte pentru prima dată aparatul electric de semnalizare a loviturilor, doar la proba de spadă.

•        În 1955 apare floreta electrică, iar în 1989 este „electrificată” şi sabia.

•        Spada feminină este introdusă la C.M. în 1989 şi participă la J.O. în 1996, la Atlanta.

•        Sabia feminină apare în 1998 şi devine probă olimpică la Atena 2004, realizându-se astfel egalitatea dintre sexe.

Federaţia Internaţională de Scrimă a luat fiinţă la 29 noiembrie 1913. Primul preşedinte a fost belgianul Albert Feyerick. În prezent, F.I.E. cuprinde 135 de federaţii naţionale afiliate (mai 2010). În secolul al XX-lea preocupările principale ale forurilor conducătoare ale scrimei au fost: realizarea structurii organizatorice la nivel mondial, elaborarea regulamentelor specifice, determinarea unor sisteme obiective de validare a loviturilor, individualizarea celor 3 arme, asigurarea unei protecţii optime pentru practicanţi, mediatizarea pe scară largă, accesibilitatea la nivelul publicului mai puţin avizat, ameliorarea continuă a arbitrajului, mondializarea scrimei, lupta contra dopajului.

Scrima în România

În ţara noastră, tradiţia armelor dobândită în secole de lupte pentru independenţă şi unitate naţională a fost transmisă din generaţie în generaţie, poporul nostru dovedindu-se înzestrat cu calităţile necesare practicării cu măiestrie a scrimei. De aceea scrima, acceptată ca ramură sportivă, a fost prezentă  în România aproape concomitent cu dezvoltarea sa în restul Europei. La începutul secolului al XIX-lea, când apar primele încercări de organizare a activităţilor cu caracter sportiv în mediul şcolar, alături de gimnastică este impusă şi practicarea scrimei. După mai multe încercări nereuşite, în 1840, Gh. Asachi introduce la „Academia Mihăileană” din Iaşi ca materii obligatorii exerciţiile de gimnastică, înot şi scrimă. Lipsa de cadre specializate pentru învăţarea scrimei a făcut ca începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea să asistăm la venirea în ţară a numeroşi maeştri de arme, reprezentanţi ai diferitelor şcoli de scrimă, care şi-au pus amprenta asupra manierei de practicare a armelor pe parcursul mai multor generaţii. Astfel, în Muntenia şi Moldova predominau exponenţii şcolii franceze, în timp ce în Banat şi Transilvania influenţa dominantă era cea germană, italiană şi maghiară. Acest mozaic de orientări s-a transmis peste timp şi se face prezentă chiar şi în zilele noastre.
Specialiştii apreciază ca fiind pozitivă aplicarea în practică a principiilor caracteristice mai multor şcoli de scrimă, iar emulaţia dintre reprezentanţii acestora s-a dovedit benefică pentru progresul şi calitatea scrimei practicate în România. Continua dezvoltare a scrimei, numeroasele cluburi apărute în Bucureşti şi în întreaga ţară au făcut ca la începutul secolului al XX-lea, în 1906, să ia fiinţă „Federaţiunea societăţilor de arme şi gimnastică din România” care se constituie ca o primă încercare de organizare a întregii activităţi sportive a vremii. În 1912 se realizează „Federaţia societăţilor sportive din România”, cu comisii pe ramuri de sport (12 comisii), printre care şi cea de scrimă. În 1914 se constituie „Comitetul Olimpic Român” din care au făcut parte numeroşi scrimeri: Dinu Cesianu, prinţul George Bibescu, G. Placino şi dr. Carol Davila. Primul campionat naţional de scrimă se organizează în 16 martie 1920, la floretă şi spadă, ca urmare a înfiinţării la 12 ianuarie a „Federaţiei societăţilor de arme din România”. Din punct de vedere bibliografic, în ţara noastră au apărut, după informaţiile pe care le-am cules, cel puţin 30 de titluri de lucrări de scrimă şi duel. „Federaţia Română de Scrimă” se constituie la 9 septembrie 1932, iar primul ei preşedinte a fost Dinu Cesianu. Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea numeroşi scrimeri români au participat cu succes la competiţii internaţionale, cei mai cunoscuţi fiind George Bibescu şi Horia C. A. Rossetti, care au repurtat victorii de prestigiu pe planşele din Franţa. A urmat câştigarea competiţiei de la Paris din 1910, realizată de Mihai Savu, şi multe  altele.

Contribuţia adusă de scrimă la palmaresul internaţional al sportului românesc

Evoluţia valorică continuu ascendentă a scrimei româneşti, ca sistem integrator, şi a celor direct implicaţi (sportivi, antrenori, tehnicieni, alţi specialişti), ca subsisteme integrate, s-a materializat în obţinerea unui important număr de medalii la marile competiţii internaţionale: Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale şi Campionate Europene. Prima medalie mondială a Federaţiei Române de Scrimă a fost realizată de Maria Taitiş (Vicol), argint la Campionatele Mondiale de Juniori, Luxemburg, 1956. Până în prezent, numărul total de medalii aflat în palmaresul Federaţiei Românie de Scrimă este de 207. Aceste medalii au fost cucerite doar la seniori, la Campionatele Europene, Jocurile Europene, Campionatele Mondiale și Jocurile Olimpice. În ierarhiile anuale întocmite de forurile conducătoare ale sportului românesc scrima ocupă în mod constant o poziţie fruntaşă, în primele 4-6 locuri, pe întreg ansamblul mişcării sportive naţionale. Excepţia care întăreşte regula au fost anii 2003, 2005 şi 2009 când F. R. Scrimă s-a clasat pe locul I.

Bibliografie

CORDELOIS, (Monsieur). (1872). Leçons d’armes. Paris: Librairie Militaire de J. Dumaine.

ENCICLOPEDIA UNIVERSALIS, vol.2, http: www.universalis-edu.com

GOMARD, (A.J.J.POSSELIER dit). (1845). La théorie de l’escrime. Paris: Librairie Militaire de J. Dumaine.

GRISIER, Augustin. (1864). Les armes et le duel. 3-ème edition, Paris: Dentu.

IONESCU-PETROVICI, Ruxandra; SLAVESCU, Paul; STAMA, Tiberiu. (1984). Scrima de la A la Z. Bucureşti: Editura SPORT-TURISM.

La BOËSSIÈRE, Texier. (1818). Traite de l’art des armes. Reeditare 1989, INSEP, Enseignement et Recherches en Escrime.

LAFAUGÈRE, Louis-Justin. (1820). Traité de l’art de faire des armes. Lyon.

LA MARCHE, Claude. (1898). L’ Epée. Paris.

LACAZE, Pierre. (1991). En garde. Du duel à l’escrime. EVREUX: Gallimard, Imprimerie Kapp Lahure Jambart.

PARDOEL, Henk. (2005). Fencing. A Bibliography. Amsterdam: Multi-M/IT Publishing.

ZIDARU, Octavian, Petru. (2001). Mijloace de optimizate a antrenamentului tehnico-tactic în scrima de performanţă. Teză de dizertaţie. Bucureşti: A.N.E.F.S.

ZIDARU, Octavian, Petru (colaborator la vol.II) în NICU, Alexe (coordonator) şi COLECTIV. (2002). ENCICLOPEDIA EDUCAŢIEI FIZICE şi SPORTULUI din ROMÂNIA. Bucureşti: Editura ARAMIS.

ZIDARU, Octavian, Petru. (2007). Procesarea individualizată, premisă a modelării în antrenamentul tehnico-tactic din scrima de performanţă. Teză de doctorat. Bucureşti: A.N.E.F.S.