Ana Maria Brânză în Lead.ro: „De ce mă motivează mai mult eșecul decât succesul”

1175

Cum te ridici de pe planșa de scrimă sau de pe tatami după cea mai dureroasă înfrângere? Cum te întorci în sala de gimnastică după ce-ai pierdut medalia la care visai din copilărie? Cum o iei de la capăt după o accidentare?
Unii dintre cei mai importanți sportivi români își spun povestea. Multipli campioni olimpici, mondiali și europeni, retrași sau încă în activitate, vorbesc deschis despre momente importante din viața și cariera lor, într-o serie de texte scrise la persoana I, așa cum le-au simțit și le-au povestit pe www.lead.ro.
Prin ochii lor, înțelegem mai bine cum arată drumul spre performanță, de la prima zi în care un copil intră într-o sală de antrenament, până când se întoarce de la Jocurile Olimpice cu o medalie sau cu o nouă experiență. Aflăm ce au în comun sportivii care au atins cele mai înalte performanțe, ce-i motivează, ce au învățat din obstacolele pe care le-au depășit și ce putem învăța toți din lecțiile oferite de sport.
Joi, 9 noiembrie 2017, a venit rândul campioanei olimpice Ana Maria Brânză să ne încânte cu poveștile ei!

Ana Maria Popescu Brânză), campioană olimpică și de trei ori cea mai bună spadasină a lumii:
„A fost o perioadă în care am vrut să demonstrez că sunt bună, apoi am avut nevoie să confirm. Acum mai am doar un pariu cu mine: mai pot ajunge o dată pe podium? După ce-am dat tușa câștigătoare contra Chinei în finala olimpică pe echipe de la Rio, am sărutat spada și-am privit spre cer, cum fac după fiecare victorie. M-am gândit la tata, la cum s-ar fi bucurat că sunt acolo, pe prima treaptă a podiumului, așa cum i-am promis. Când am urcat pe podium, toate patru – eu, Simona Gherman, Loredana Dinu și Simona Pop – am început să plângem în hohote. Fiecare se gândea la ce pierduse. Așa se întâmplă uneori. Nu m-am gândit la cât de fericită e mama acasă, pentru că știam că de ea pot să mă bucur când mă întorc. Pe când acolo, sus, eram mai aproape de tata. Apoi m-am gândit la toți oamenii cu care am interacționat, la cantonamentele pe care le-am făcut, la doamnele care ne-au servit la masă și care ne-au făcut curat în camere. Cred că atunci când un sportiv ajunge pe podium, e meritul tuturor. Simplul fapt că îți asigură confortul și-ți face patul dimineață, mie mi se pare că e un ajutor: mi-au ușurat viața, mi-au dat mai mult timp și energie să mă antrenez. Abia așteptam să-l sun pe Pavel, soțul meu, care trăiește foarte intens meciurile mele, așa cum trăiesc și eu meciurile lui de polo, și să ajung cu echipa în cameră. Ne-am trântit bagajele care pe unde am apucat și am băut un pahar de șampanie pe terasa apartamentului. Acolo ne-am gândit, din nou, la eșecul de la Olimpiada din 2012. Nici nu se terminase bine momentul ăla, și noi ne gândeam: <<Băi, dar mai țineți minte cum eram la Londra?>> Atât de tare ne-a marcat acea competiție, la care am plecat sperând la aur și unde am terminat pe șase. Eu mă hrănesc din astfel de momente ca să merg mai departe.

La primul meu concurs național am terminat pe penultimul loc. Făceam scrimă de șapte-opt luni și mai avusesem competiții între colegi, unde mai băteam și eu pe cineva. Dar sala de concurs din Craiova mi s-a părut mult mai mare decât cea de la Steaua și m-am simțit pierdută, nu-mi găseam niciun punct de reper.
Nu cred c-am fost tristă, dar m-a înrăit. Mi-am zis că data viitoare o să câștig. După ce m-am întors acasă – unde mama mi-a zis că, dacă întorc clasamentul invers, o sa fiu vicecampioană –, mi-am dedicat mai mult timp scrimei. Preferam să plec de la școală, de la ora de sport sau de desen, unde oricum n-aveam niciun talent, ca să merg la sală. Nu mă mai interesa să ies afară, să mă joc cu copii, mă concentram pe ce am de făcut la antrenament și îmi părea rău când venea tata seara să mă ia. Îmi plăcea atât de mult poziția de gardă încât și acasă, dacă mă trimitea mama dintr-o cameră în alta, mergeam în pași de scrimă.
Anul următor, tot la Craiova, după o finală strânsă cu Loredana Dinu, am devenit campioană națională. Am primit o diplomă, o medalie și un tricou din PNA, ca dresurile alea albe groase de le purtam la școală și ne mânca pielea o săptămână, dar nici Coco Chanel dacă-mi făcea un tricou nu însemna mai mult pentru mine. M-am întors în sala din Ghencea, unde se aflau Laura Badea, Roxana Scarlat, nume mari ale scrimei românești, și mergeam țanțoșă la cei 13 ani ai mei, cu tricoul meu de campioană, ca toată lumea să mă vadă.
Am intrat apoi pe mâinile lui Dan Podeanu, antrenorul lotului național feminin de spadă, care mi-a devenit al doilea tată, și m-am mutat la Centrul Olimpic din Craiova. Oamenii au început să spună că o să fiu următoarea Laura Badea. Nimic nu m-a deranjat mai mult, pentru că întotdeauna mi-am dorit să fiu eu. Și atunci, cu un tupeu fantastic, de copil inconștient, am spus că pe mine nu mă interesează să fiu Laura Badea, eu vreau să fiu mai bună ca ea; (încă mai am de lucrat la acest capitol).
Treaba asta cu talentul m-a cam furat. Mi-am dat seama că prind repede, ca la școală, și nu mă mai motiva să muncesc. Fugeam de pregătire fizică și de alergare de mâncam pământul. Făceam ce spunea antrenorul, dar de câte ori îmi era greu, mă opream. Asta se întâmpla în orice domeniu, și la școală, și acasă: Hai să facem curat în cameră, dar hai să mai stăm jumătate de oră. La Craiova, unde locuiam într-un cămin de liceeni, mă îmbrăcam de seara în hainele de antrenament, să salvez timp dimineața. Treaba cu talentul a funcționat până pe la 20 de ani, când dorința mea de luptă era foarte mare și compensa unele lipsuri.
Și medalia de argint de la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, la individual, a fost în mare măsură tot talentul și elanul tinereții. Era a doua ediție la care participam. La Atena, în 2004, unde am terminat pe 16, eram ca un copil rătăcit. Aveam 20 de ani și întorceam capul după toți sportivii mari pe care îi vedeam în satul olimpic, nu-mi venea să cred că sunt acolo și mă plimb printre ei. Dar acolo am reușit s-o înving pe numărul doi mondial, Adrienn Hormay din Ungaria, și mi-am dat seama că Jocurile Olimpice nu sunt o chestie așa specială, că pot să iau chiar aurul într-o zi. Dar că întâi trebuie să ajung pe podium, să văd cum e.
La Beijing eram mult mai relaxată și acomodată. Am ajuns în finală, unde am pierdut în fața nemțoaicei Britta Heidemann, numărul unu mondial, pentru că n-am mai făcut față fizic; era mult mai bine pregătită. Mi-am dat seama că asta a făcut diferența. Îmi consumasem toate resursele și acolo trebuia să muncesc mai mult, la pregătire, refacere, recuperare. Nu puteam să trăiesc doar din talent. Talentul m-a dus pe podium, dar n-o să mă țină acolo veșnic.
Apoi am picat ușor în extrema cealaltă, când nu mă mai scoteai din sală. Am început să-mi caut alte metode de mă antrena, chiar și singură, să ma documentez mai mult. Am încercat yoga, cycling, înot, alergat, și am început să lucrez cu un prieten, preparator fizic.
Sunt și momente în care chiar n-am chef. Nu mai pot, mi-e greu, mi-e rău, m-am săturat. Nu m-am săturat la modul că mă las, dar nu vreau astăzi să fac nimic. Și când simt că nu mai funcționează nimic, nici imaginea cu copiii în costume albe care m-a fascinat în prima zi când am intrat în sală, la 11 ani, și i-am zis tatălui că acolo mi-e locul, nici nimic altceva, atunci urc în podul casei.
Acolo, printre ornamentele de Crăciun și colecția de Eeyore de pluș – măgărușul albastru din Winnie the Pooh e preferatul meu – sunt toate medaliile și cupele câștigate de mine și de soțul meu; fiecare cu colțul lui. Sunt într-un fel de șifonier, dar când urci în pod, nu-ți dai seama ce e acolo. N-am vrut niciodată să am medaliile pe pereți, în restul casei nu e nimic să-mi amintească de tot ce-am câștigat – două medalii olimpice, șase titluri europene cu echipa și unul individual, două medalii mondiale de aur cu echipa, altele de argint și bronz. Am senzația că dacă trăiești cu gloria pe pereți, până la urmă o să te facă să crezi că ești bun. Mi se pare că nu e nimic mai grav pentru un sportiv.
Nu pentru medalii urc în pod, ci pentru o fotografie de la Olimpiada de la Londra, pe care am primit-o de la Gazeta Sporturilor după o expoziție. Când văd imaginea aia cu mine plângând, simt ca trebuie să mă duc în secunda aia să ma antrenez. Îmi dau seama ca adversarele mele sunt în sală, probabil la al doilea antrenament și dacă nu mă duc și eu, or să mă bată. Și uite așa mă ridic frumos din pat, fac cu mâna pozei, și plec la sală.
Londra a fost o lecție foarte importantă, pe care nu vreau s-o uit. Pe 4 august 2012, am pierdut cu Coreea de Sud în primul tur, apoi și meciul pentru locurile 5-6 cu Germania. Era rândul meu să trag, am vrut să atac și în momentul în care am trecut pe lângă adversară, Imke Duplitzer, m-am împiedicat și am rămas ghemuită pe planșă. Nu mai voiam să mă ridic. Voiam să se caște pământul, să intru acolo. Atunci Duplitzer s-a apropiat și mi-a șoptit: <<Nu lăsa să se vadă, nu le arăta că te doare>>.
Îmi dau lacrimile și acum, când îmi amintesc. Adică până și adversarul te compătimește? Ne simțeam efectiv izbite de pământ, picate din avion fără parașută. Niciodată nu ne-am dus câștigătoare la vreun concurs, mereu am luat fiecare meci în parte, asta a fost cheia succesului acestei echipe. Dar la Londra am plecat de acasă cu medaliile la gât, cum bine a spus domnul Podeanu. Ne doream atât de mult să câștigăm, ne gândeam că e ultima noastră șansă, ca echipă, și am devenit prea încrâncenate.
Următoarele zile, am stat în cameră și-am plâns de dimineață până seara. Am citit fiecare comentariu de acasă, le făceam rezumatul fetelor, lor le-am zis să nu citească. Nu mai voiam să mâncăm, colegii de la sabie ne aduceau de mâncare, toți ne plângeau de milă. Simțeam că nu ne-am dezamăgit doar pe noi, ci și pe antrenori, pe oamenii din jurul nostru, pe colegii de acasă care munciseră cot la cot cu noi, ca să ne antreneze, sau familiile.”
Textul complet cu Ana Maria Brânză poate fi citit AICI.
TEXT și FOTO: www.lead.ro.