Simona Pop în emisiunea Panoramic Sportiv de la Informația TV: “Chiar dacă nu suntem prietene foarte bune, în momentul în care e ziua echipelor, noi formăm o ECHIPĂ. Suntem împreună şi la bine şi la greu!”

1241

Campioană olimpică la Rio în proba de spadă feminin echipe cu formația României, Simona Pop a fost invitată recent, alături de antrenorul Csiszar Francisc, în emisiunea Panoramic Sportiv de la Informația TV.
Sportiva de la CSA Steaua a vorbit despre experiența de la Rio, despre trăirile de după câștigarea medaliei de aur și despre gândurile sale de viitor.
Simona Pop despre:
Rezultat:
“Până la venirea acasă nu mi-am dat seama de rezultatul obţinut. La gară m-au aşteptat oameni dragi, copii de la sala de scrimă care m-au aşteptat cu acea pancartă şi cu flori. M-au cuprins emoţiile. Sunt foarte fericită că am ajuns acolo. Sper că nu voi fi singura sătmăreancă medaliată olimpică la scrimă. Sper ca de acum încolo să aştept eu la gară cât mai mulţi medaliaţi olimpici.”

Visul ei: “Poate prin visele mele cele mai mari m-am gândit la această medalie, dar nu credeam că voi ajunge pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic.”

Primele zile la Rio: “Am ajuns cu bine la Rio pe 24 iulie, doar că satul olimpic nu era gata. Camerele nu erau curate, erau noi, cu nisip şi noroi. Prima noastră zi liberă am petrecut-o făcând curăţenie. Dar până pe 5 august majoritatea lucrurilor au ajuns la normalitate.”

Antrenamentele la Rio: “Aveam o sală cu 15 planşe. Aveam dreptul la două ore de antrenamente pe zi, pe două planşe. Am încercat să ne cuplăm cu alte ţări, să ne antrenăm împreună, dar oamenii nu erau foarte deschişi în acele momente.”

Absenţa la festivitatea de deschidere: “Nu am un regret. Aş fi vrut să văd cum e să trăieşti o deschidere olimpică, dar fetele tot îmi explicau că de la televizor se vede mai bine.”

Proba individuală: “Nu a fost cum speram noi. Dacă nu o medalie, speram că una dintre noi să intre măcar în primele 8. Tragerea la sorţi nu a fost una favorabilă. Poate pentru mine, dar m-am împotmolit cu o sportivă care nu ar fi fost voie să mă bată. Am putea să căutăm motive, dar asta ne-a montat mai bine pentru proba pe echipe.”

Planul în proba pe echipe: “Mulţi cred că după individual am fost dărâmate, supărate. Eram frustrate că nu am reuşit, iar echipa merita medalia. Am reuşit să rămânem calme şi foarte unite. Asta a fost avantajul nostru. Antrenorul Dan Podeanu avea încredere în noi.”

Meciul cu SUA: “Aveam foarte mare încredere în Ana pentru că de foarte multe ori a recuperat şi a dat tuşa de aur. Eram foarte stresate de pe marginea planşei. A fost greu pentru că era primul meci, dar şi pentru că nu aveam medalie. Calificarea mai departe ne-a relaxat într-un fel, pentru că aveam şanse la medalie.”

Semifinala cu Rusia: “Am avut o pauză mică între cele două meciuri. Ne-am făcut planul, ne-am îmbărbătat. Cu Rusia totul a fost perfect. Au venit ele la atac, totul era în favoarea noastră.”

Finala cu China: “La ultimele meciuri ne-a bătut China. De obicei Simona Gherman era puţin veriga slabă, la un moment dat nici nu mai voia să tragă cu chinezoaicele, spunea că pierdem din cauza ei. Domnul Podeanu i-a transmis că este momentul să facă un meci bun cu China în cariera sa. Iar meciul a fost pe mâna Simonei Gherman. Şi chiar aşa ne-am împărţit. Am zâmbit la sfârşitul zilei. Înainte spuneam că SUA o dăm Anei, Rusia o fac eu şi cu China ajută Simona. Aşa a şi ieşit.”

Plusul României: “Chiar dacă nu suntem prietene foarte bune, apropiate, în momentul în care e ziua echipelor, noi formăm o echipă. Suntem împreună şi la bine şi la greu, nu ne învinovăţim niciodată. Ăsta a fost mereu atuul nostru. Şi nu suntem foarte concentrate, suntem mai jucăuşe faţă de restul echipelor.”

Sentimentul de pe podium: “Am avut unele dificultăţi cu urcatul pe podium din cauza echipamentului şi din cauza Anei care era în stânga mea accidentată şi mai trebuia să trag de ea să urce. Fiind acolo pe podium, ascultând imnul şi ascultându-le pe fete plângând în hohote, parcă visam. Speram să nu mă trezească cineva, să fie adevărat ce se întâmplă acolo. În tribune era toată România de la Rio. Şi galeria ne-a ajutat foarte mult. În viaţa mea, într-o sală de scrimă nu am auzit aşa galerie pentru România. Nu mai aveam cum să vorbim între noi, oricum nu ne auzeam, chiar dacă ţipam.”

După cucerirea medaliei: “Prima dată am stat cu toată lumea, am făcut poze, am dat autografe pentru că o dată eşti campioană olimpică. Au urmat interviuri, după care m-am sustras să vorbesc cu cei de acasă. Telefonul l-am lăsat în altă sală. Am mers mi-am sunat soţul, familia. După care am mers la masă, eram nişte sportive normale, nimeni nu ştia ce s-a întâmplat. Noi eram fericite pe acolo. Apoi am discutat, ne-am bucurat, a fost seara echipei.”

Purtarea drapelului: “La festivitatea de închidere se alege sportivul cu cel mai bun rezultat. În cadrul echipei trebuia să alegem una dintre noi. Ana a renunţat pentru că a mai fost portdrapel la închidere la Jocurile Europene, Gherman a spus că renunţă în favoarea noastră pentru că a spus că ştie că pentru mine şi Loredana ar fi fost mult mai mare bucuria. Cu Loredana, ca şi copiii, am tras la sorţi, băţul cel mai scurt duce drapelul. I-am spus că dacă chiar îşi doreşte mai mult ca mine să-l ducă ea, pentru că la tragerea la sorţi voi câştiga. Ea a vrut să tragem la sorţi şi am tras băţul cel mai scurt. Spectacolul a fost unul minunat pe Maracana.”

Ce înseamnă aurul pentru Satu Mare: “Sper să aducă mai multă finanţare scrimei, atât celor care au rămas aici şi sunt seniori şi mai ales copiilor care urmează să crească. Avem mulţi sportivi buni care au nevoie de susţinere. Vreau să nu fiu sigura, să vină cât mai multe medalii.”

Raftul cu medalii: “Acum le ţin în cutie pentru că sunt în mijlocul unei renovări, stau pe la socrii, aşa că acum nu au un loc. Chiar m-am gândit la un loc unde să ţin medalia de la Rio. Aveam aşa o viziune că voi ţine toate medaliile într-un cufăr vechi, iar medalia de la Rio deasupra, aşa ca şi o încoronare.”

Gândul renunţării la scrimă: “Prima dată m-am gândit să renunţ în anul 2007, când am terminat liceul. Dar atunci, domnul Csiszar, mami, mai multe persoane m-au încurajat să mai trag în ultimul an de juniori. Domnul Csiszar m-a trimis atunci la Mondialul de juniori, pe banii dânsului, şi am devenit vicecampioană. Am ajuns la Universitatea Vasile Goldiş din Satu Mare şi aşa am ajuns la Universiadă unde am luat tot medalia de argint. Iar atunci am zis că bun, încep sportul de performanţă. Apoi, în anul 2010 am ajuns la Steaua. Dar în ultimii doi ani cred că nu a fost zi în care să nu zic că mă las. Dar a doua zi o luam de la capăt cu antrenamentele.”

Mesaj pentru tineri: “E distracţie să faci scrimă. E un sport care îţi formează o personalitate. Cei care practică deja scrimă, chiar merită să viseze, trebuie să ai tupeul să visezi cât mai departe. Visele chiar devin realitate.”