Jurnal de la Rio, episodul 10! Ana Maria Popescu: „Ce detalii să mai pui la punct când picioarele îți sunt de gelatină și mâna parca te întreaba ‘ce să fac cu bățul ăsta’? Dezastru. Eu asta am simțit la ultimele antrenamente!”

1093

Vineri dimineața, la câteva ore după superbul succes în finala olimpică împotriva Chinei, scor 44-38, liderul echipei României, Ana Maria Popescu a pus pe contul său oficial de Facebook gândurile, emoțiile, trăirile și speranțele din ultimii patru ani, de la Londra și până la Rio. Sunt lucruri cunoscute de prea puțină lume, lucruri pe care Ana a decis să le scoată la iveală prin intermediul contului său oficial de Facebook.
„Somnul este un lux și înainte, și după competiție! După câte emoții am trăit azi (n.r. – noaptea de joi spre vineri), ar fi trebuit să fiu în al treilea vis la ora acesta… Apropo, bună dimineața celor de acasă!
Zi ușoară și frumoasă?.
Și acum o să vă spun ceva ce nu ar trebui spus, ceva ce (probabil) ar trebui să rămână <<inside>> și doar sportivii să știe… Cum se simte viața înainte de JO, după ce ai ratat finala individuală și ce surprize te așteaptă după!

O să încep cu începutul și acesta va fi un post fooooarte lung…(să nu ziceți că nu v-am avertizat 🙂 )
Am plecat la drum la final de 2012 cu un sac greu în spate, putem să-l numim Londra. M-am trezit într-o echipă nouă, cu un nou antrenor și cu toate <<siguranțele sărite>>. Au fost zile când mergeam la sală ca să le ajut pe fete… Habar nu aveam ce mai caut și care mai e rostul meu.
Cu toate acestea, am avut un an 2013 de excepție atât individual, cât și în proba pe echipe. Un <<tupeu>> fantastic să credem la fiecare competiție pe echipe că locul nostru este în primele 4 din clasament. Eram doar eu și Simona Pop, mezina de astăzi, în acea echipă.
În 2014, am pornit la fel de hotărâte și, culmea, ne-a ieșit din nou. Primisem, ce-i drept, întăriri. Simona Gherman.
2015 a venit parcă prea repede și nu știam cum să-i facem față! Campionat European, Jocuri Europene, Campionat Mondial… toate se întâmplau în mai puțin de 2 luni…
Nu mai fusesem niciodată puse în această postură… nu stiam cum vom trece peste, dar în suflet era speranța aceea pur românească <<o scoatem cumva la capăt>>. Și am reușit să îndeplinim obiectivele la toate cele trei competiții!
Dar cel mai important a fost locul doi la CM, unde am <<înfrânt>> ]n finala disputată împotriva Chinei, dar care ne-a asigurat prezența la Rio. Calculele erau pe hârtie, dar după ce o viață întreagă ai fost nevoit să alergi după rezultate și confirmări, mai poți lăsa garda jos?!
Chiar și în momentul în care <<jocurile erau făcute>>, noi înca aveam tabele și adunam/scădeam puncte!
Tragem linie și ajungem în 2016.
Azi o clasare pe podium, mâine eliminate în primul tur… nici noi nu mai știm unde suntem, dar ne menținem poziția în clasamentul mondial.
Vine CE. Torun. Polonia. Finală românească în proba individuală. Deja ne aducem aminte de Londra…
La echipe cucerim bronzul și ne întoarcem acasă cu acea teamă <<oare se poate de doua ori la fel?>>
Avem un cantonament de trei săptămâni în Poiana Brașov. Avem norocul că mai există copii (și le spun copii pentru că vârsta mă dezavantajează) pasionați! EI sunt parte din această echipă olimpică!
Nu am folosit ultimele metode de antrenament, cu siguranță nici cele mai performante, dar EI au făcut cât toate la un loc și pentru asta, le MULȚUMESC!
Plecam spre Rio fără promisiuni, dar bagajul era tot plin de speranță.
Cu aproape două săptămâni înainte de proba individuală ne trezim la Rio, în Satul Olimpic. Parcă închiși si izolați de tot ce înseamnă lumea exterioară.
Oriunde întorci privirea, sigur gasești o față sobră care-și calculează în minte ultimele detalii înainte de concurs. Pe bune, nu e ca-n filme, nu-i chiar cea mai plăcută priveliște, emoțiile zburdă libere pretutindeni…
Noi ne vedem de programul clasic – mic dejun- antrenament – prânz- odihnă – antrenament – cină – odihnă și reluăm. Zici că nici nu am părăsit Poiana Brașov.
Ajungem în <<ziua cea mare>>… care nu a fost chiar atât de mare. Speram mai mult, așteptam mai mult, dar destinul avea o surpriză!
Dezamăgire, neputință, explicașii și analize. Toate în van. Nimic nu aducea înapoi șansa ratată. Ca să fiu sigură că pun sare pe rană, am răsfoit ziarele online și am citit toate comentariile. Acum, că a ieșit, n-aș zice că a fost chiar o greșeală. Mulțumesc pentru criticile constructive, jignirile… mă abțin!
Dar știam că mai există o șansă. Chiar putea Londra să se facă simțită și la Rio?
Încă 5 zile de chin. Ce detalii să mai pui la punct când picioarele îți sunt de gelatină și mâna parca te întreaba <<ce să fac cu bățul ăsta?>> Serios?! Parcă uitasem tot ce am învățat în 20 de ani. Acțiuni simple fără a aprinde un bec. Dezastru. Eu asta am simțit la ultimele antrenamente. Mi-am înghițit cuvintele și bine am făcut.
Echipa era pe picioare proprii, era pregătită și hotărâtă. Avea să fie, probabil, ultima zi de competiție pentru această echipă… o echipă cu rezultate frumoase, dar fără medalia care contează cu adevarat! Cea olimpică!
Ceea ce s-a întâmplat în competiția pe echipe rămâne în istorie. Că am surclasat echipe precum USA, Rusia sau China contează mai puțin pentru noi și mai mult pentru alții!
Un singur lucru m-a impresionat. Galeria! Să auzi o sală întreagă încurajându-te?! WAW! Asta nu se întâmplă des în filmul nostru și este uimitor când ți se întâmplă ție. MULTUMIM
Pentru noi contează că am ieșit din scenă de pe prima treaptă a podiumului și pentru asta, pe toți cei ce se simt <<vinovați>> îi rog să-mi accepte mulțumirile!

Iar pe voi, cei care ați trăit emoțiile alături de noi, vă îmbrățisez cu drag!”
FOTO: Augusto BIZZI