INTERVIU cu Ana Maria Popescu pe www.gsp.ro: „Pe podium m-am gândit la tata. Rămăsesem datoare!”

1318

România a câștigat medalia de AUR în noaptea de joi spre vineri, 11 spre 12 august, în proba de spadă feminin echipe la Jocurile Olimpice de la Rio. Imediat după victoria superbă împotriva Chinei, scor 44-38, Ana Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop și Loredana Dinu au acordat interviuri reprezentanților presei prezenți la Rio.
Liderul echipei, Ana Maria Popescu a povestit vineri pe www.gsp.ro trăirile din finala împotriva Chinei și a dezvăluit la ce s-a gândit cât a urcat pe podium alături de colegele de echipă.

– Cum ești acum, Ana, la jumătate de oră după încheierea finalei?
– Frântă! Frântă din toate punctele de vedere, am un genunchi julit, o gleznă umflată. Ne chinuim de doi ani de zile să le batem pe chinezoaice și nu credeam că o să mai vină și momentul nostru. Vreau doar să ajung la mine acasă. Acasă aici, aproape, în Sat. Că până ajung la mine acasă-acasă, mai durează!

– Cum ai gândit finalul finalei?
– (râde) Dar cine se mai gândește? Cine mai are timp? Pur și simplu, am luat-o personal, aveam eu o luptă cu ea, individuală, fără să mai țin cont de cele cinci tușe avantaj pe care le aveam. Și am vrut s-o bat la individual, era problema mea cu ea. N-am mai ținut cont nici de timp, nici de ce se întâmplă și mă bucur cel mai tare că mi-a ieșit tușa aceea din săritură. Domnul Podeanu, săracul, știe câte și-a luat pe cârcă atunci când o exersam.

– A fost spectaculoasă!
– Da, pentru mine sportul asta înseamnă, spectacol. Noi suntem aici ca să facem spectacol, câteodată ne iese, câteodată nu ne iese, dar acum cred că am reușit să ne spălăm din păcatele de la individual.

– Așa le consideri tu, păcate?
– Da! Noi venisem aici, mă refer la Federația Română de Scrimă, cu obiectiv o medalie. Dar când te gândești că eram trei în competiția individuală, Dolniceanu, la fel, săracul, care a pierdut cum a pierdut și echipa care e echipă, funcționează sau nu. Nu e obligatoriu să meargă întotdeauna așa. Au fost concursuri anul acesta în care nu ne-am calificat în primele opt. În China, nici nu mai știu, am terminat pe 12 parcă. Dar acesta a fost momentul nostru.

– La ce te-ai gândit când ai urcat pe podium?
(nu ezită nici un pic) La tata. Este probabil singurul regret… Acum știu că e cu părinții Simonei Pop, e cu tatăl Loredanei, au ei o gașcă acolo, sus. Era promisiunea de la Londra, neonorată, față de tata, dar și față de domn Podeanu (i se frâng vocea, apar lacrimile). Plâng, dar măcar de data asta plâng de fericire, e ca un făcut, să termin Jocurile Olimpice cu ochii în lacrimi. E însă și zâmbet. A, și să scrieți că mi-e dor de Monstru!

– Monstru?
– Da, de soț.

– Crezi că acum copiii vor veni în număr mai mare la scrimă?
– Cu copiii nu-i problemă, îi avem în sală, dar ce facem cu juniorii? Pentru că, de departe, rezultatul acesta este al celor care ne-au ajutat. Au fost puțini, zece, colegii care ne-au ajutat. Și au făcut-o, punând ghilimelele de rigoare, pe burta goală. Copiii aceia și-au rupt din vacanța lor, din timpul lor, să vină să ne ajute. Nu ne permiteam să greșim ca la Londra, să ne antrenăm cu altă echipă, era singura noastră opțiune. Să ne folosim, practic, de acești copii. Este și meritul lor că am ajuns aici! Au făcut tot posibilul să ne testeze, să ne pună probleme la antrenament. E mare lucru și asta înseamnă pură pasiune. Mi-aș dori ca ei să fie cei ajutați.

– Ați mai pus vreun pariu cu domnul Podeanu? Ceva cu rasul mustății?
– Nuuu, e foarte urât fără mustață! Urât rău, l-am văzut! Am mai pus o dată pariul ăsta, după un Campionat European și m-am speriat. Când a bătut la ușă și l-am văzut, nu știam ce se întâmplă, așa că mai bine nu.

– Dar la Beijing nu și-a făcut din tunsoare, pe ceafă, cercurile olimpice?
– Da, da! Mereu aveam câte ceva. Bine, noi am reușit performanța să ne aruncăm antrenorul într-o fântână arteziană și apoi am văzut cablurile, așa că… După Londra a zis că se vopsește, dar fiindcă nu ne-a reușit, n-am mai pus niciun pariu.

– Ești campioană olimpică, europeană, mondială. Te gândești la un copil?
– Da, la copilul Simonei Gherman! La cât de fericită e Teo acum. În momentul în care o să mă întîlnesc cu soțul, care e în cantonament când mă întorc eu acasă… Mai câștigă Steaua vreo două titluri la polo, se califică, Doamne ajută să câștige și Champions League… iar la pensie ne luăm un câine, că n-o să mai putem să facem copii!

– Și atunci? Te gândești la următoarele Jocuri Olimpice?
– Momentan, nu zic nimic de Tokyo 2020, dar la anul, la Mondiale, vreau să fiu pezentă, acolo încă nu mi-am încheiat socotelile. Vom vedea, nu sunt neam cu Highlander totuși…