Aflat încă la Rio, antrenorul Dan Podeanu a acordat un interviu jurnaliștilor de la GSP care sunt prezenți la Jocurile Olimpice din Brazilia.
Tehnicianul echipei de spadă feminin a României a pus în lumina reflectoarelor câteva din secretele succesului formidabil realizat de Ana Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop și Loredana Dinu.

– Domnule Podeanu, a trecut deja o săptămână de la ziua aurului. Dacă vă întoarceți spre ea, cum o vedeți?
– A început ca orice zi de muncă, doar că primele ore n-au fost foarte productive pentru performanță. Fetele au avut senzația că erau încă marcate, blocate după proba individuală, care, la rândul ei, fusese marcată de așteptare. Mai ales că se știa, de după Campionatul European de la Torun, cum va fi tragerea la sorți.

– Care a fost problema?
– Gestionarea, probabil, a acestei perioade. Poate că aici am greșit puțin la tentativa de a le reîmprospăta mental, de a le lăsa, nu știu, să-și amintească de copilărie, de zburdălnicie. Am făcut-o, dar nu cred că o perioadă suficient de lungă. Am venit aici după o parte a doua a cantonamentului foarte bună la Poiana Brașov, în compania lotului național de juniori, U-23. Apoi, după o săptămână, încă o dată, au dispărut toate. Se întâmplă de multe ori ca una să rămână la niște valori decente, alta să pice, se contrabalansează, dar au picat toate.

– Asta amintește de Londra…
– Tocmai, acum ajungem la proba de echipe… Am încercat să evităm din cumulul de mici greșeli pe care le-am făcut anterior. Până la urmă, ce a dus la acel insucces de la Londra a fost o înșiruire de amănunte. Știam foarte clar că americancele, ca valoare, sunt sub valoarea sportivelor noastre, dar, în același timp, aparțin unei nații care luptă pentru supremație, indiferent în ce domeniu. Nu neapărat că ne-au surprins tactic, dar n-am dat prea mare însemnătate sportivei lor numărul 3, după surorile Hurley, lui Holmes.

– S-a ajuns în acel final tensionat. Ce a făcut diferența, dincolo de ceea ce s-a văzut?
– Ana a intrat pe ultimul releu cu o tușă în față. Echipa, până la urmă, cele trei sau patru care trag își fac datoria față de ultima sportivă, cea care încheie, lăsând-o într-o situație ori avantajoasă, ori decentă, adică nu mai mult de două sau trei tușe în spate. Toate acestea erau îndeplinite, însă Ana a fost surprinsă de aplombul cu Courtney și la ce situație se ajunsese… De la o tușă în față, trei pentru americance, însă, până la urmă, Ana s-a stăpânit și a redescoperit mijloacele pentru obținerea victoriei.

– Următoarele meciuri au avut cu totul alt aspect.
– Și cu SUA, și cu Rusia aveam un palmares net favorabil nouă. Se punea numai problema de abordare. Rusoaicele, după un început bun al nostru, au trebuit să vină din urmă în permanență și asta a rezolvat meciul. Singura care are palmares pozitiv cu noi era China. Cred că am văzut și pe fața domnului Lavavasseur, antrenorul lor, o notă de superioritate, poate puțin infatuat, noi eram adversarul cea mai accesibil. Iarăși începutul a fost făcut foarte bine, ele au trebuit să revină, și am rezolvat situația. Simona Gherman, care are un soi de panică atunci când aude de chinezoaice, „cum să trag cu astea?”, a făcut-o foarte bine.

– Vă amintește asta de un alt episod?
– Anul trecut, la Mondiale, au tras fetele Simona și Simona bine, Ana mai puțin bine și a spus în finală „Stați liniștite, le rezolv eu pe chinezoaice!”. Or, la noi, în scrimă, de una singură nu reușești să rezolvi nimic. Așa că acesta a fost meritul fetelor aici, că s-au suplinit, s-au susținut și, în același timp, nu a fost nicio situație în care să se rupă meciul. N-a căzut niciuna atât de mult, a avut doar Simona Pop o pierdere, după care a intrat Loredana. Și ea a tras foaaarte bine, foarte bine, și-a arătat maturitatea.

– Le-a eliberat acea victorie cu SUA? Pentru că au părut crisptate, cumva reținute la început.
– Da, e senzația glonțului care îți trece pe la ureche. Și, paradoxal, pentru că de la sublim la ridicol nu e decât un pas, noi l-am făcut invers, doi pași de la ridicol la sublim, n-au simțit succesul cu SUA ca pe o descătușare, cât mai degrabă ca pe o redobândire a încrederii în forțele lor.

– E posibil ca înainte să se fi gândit la ce s-a întâmplat la Londra, „nu cumva să repetăm, să nu trecem de primul meci”? Aveau în minte acel cui?
– Da, da, pentru că trei din patru au fost acolo, au trăit eșecul de la Londra. Dând anii înapoi, că mi-ai zis să dau zilele înapoi, tot cu Coreea voiam să tragem, scorul era 5-1 pentru noi. Dar tot așa, după un Campionat European foarte reușit, finală românească la individual, locul 2 la echipe, fetele asta au spus și acum știu că a fost o greșeală: „Eu singură vreau să câștig meciul cu Coreea!”. Impactul e foarte mare, se uită nu doar familia, ci și vecinii, și domnul de la aprozar, și toată lumea trebuie să vadă ce tare și ce frumoasă sunt eu, și că victoria aceasta este a mea, nu a unei colectivități. Asta a fost…

– Deci acesta e câștigul, că au devenit mai echipă?
– Da, s-au strâns foarte mult una pe alta, le-am și spus, se adunau ca babele, în cerdac, cine trece pe uliță, la deal, la vale, hai, să mai facem niște vrăji și noi, să mai invocăm niște divinități. (râde) Această coeziune și-a spus până la urmă cuvântul, aceste fete au beneficiat de, cum îi spun eu, VEV, adică vârstă, experiență, valoare. Erau în indicatori foarte importanți, îi aveau cu ele. Puteam să rămânem la fel de buni sportivi și fără această victorie, și cu ea, ele au făcut de multe ori pasul de a se urca pe podium, dar au venit și au spus: „Nu, acum e cel mai important, acum, acum!”. Și nu orice pas, pasul ăla mare. Era singura medalie care le lipsea. Oricare dintre ele poate spune acum: tot ce a fost posibil din punct de vedere sportiv am făcut.

– Să ne mai întoarcem puțin: dumneavoastră ce ați simțit la 51 de secunde rămase pe ceas și minus 3 tușe contra SUA?
– (zâmbește) Aici trebuie să-mi mărturisesc incompetența: nu am privit ultima tușă a Anei. Am pus capul în pământ și am stat acolo, până când m-a ridicat colegul în brațe! Acum mă întorc din nou puțin la fete. La vârsta pe care o au, îmbunătățirea calității sportivului nu se mai face nici pe pregătire fizică, nici pe tehnică. Sunt segmente ale antrenamentului sportiv care au fost atinse. Se face doar pe mental și pe tactică, iar tactica vine tot dintr-o experiență acumulată anterior.

– Iar pentru dumneavoastră, ca antrenor, ce înseamnă această reușită?
– Același lucru, medalia care îmi lipsea și mie. Cum să spun… o detașare după atâtea îndoieli, probleme pentru că avem acest sistem, pe care eu nu-l blamez. Știu că la baza nefericirii noastre stă întotdeauna comparația, nu avem ce au ăia și așa mai departe, dar fiind eu și un antrenor de modă veche, când antrenorul le făcea pe toate, preparator fizic, psiholog, economist, organizator de competiții, armurier… Am senzația că acum, la apusul carierei, pot să fiu antrenor. Doar antrenor. Fiindcă fetele astea ne obligă, pe mine, pe ceilalți antrenori, întreg colectivul tehnic care merită felicitat.

– Ce urmează după aceste Jocuri Olimpice?
– Pentru mine, e foarte clar, urmează o pauză, acasă, nu vreau plecări în altă parte, acasă în trei-patru zile m-am refăcut. Pentru fete urmează aceeași pauză, pe care o merită. Pentru antrenorii care vor să continue urmează o reanalizare a potențialului uman pe care îl avem la ora actuală. Sunt cele care au stat acasă și e timpul să înceapă pregătirea, la ele este alt program. Fetele vor mai avea întâlnirile cu apropiații, cu prietenii, vai, ce frumoase, ce deștepte ați fost, nu v-a stat nimeni în față, apoi totul se șterge, devine istorie, și trebuie s-o luăm de la capăt.

– Ne mai întoarcem puțin la antrenamente. Dumneavoastră trageți cu ele pe planșă, le ajutați. Cum e această provocare fizică?
– E un lucru frumos pentru un antrenor. Poate doar cei de la box mai au reprize, la mănuși, când contribuie efectiv, fizic, la pregătirea sportivului. Simplu: sunt 6-8 sportive care trebuie să primească o lecție individuală, care durează de la 30 de minute la o oră. O lecție este, de fapt, un asalt imperfect, greșești intenționat pentru ca celălalt să lovească de mai multe ori și în diferite situații. De aceea iubesc atât de mult această meserie de antrenor de scrimă fiindcă ești alături de sportivul tău. Vrei, nu vrei se creează o intimitate. Tu dai în mine de atâtea ori, stăm de vorbă, îți povestesc, aici e bine, aici nu e bine, și iar dai în mine. Relația sportiv-antrenor e ca și cum avem același pistol și același foc, amândoi tragem în aceeași țintă.

– Faceți și alte exerciții fizice?
– Nu, scrima îmi e de ajuns, nu fac nimic suplimentar. Fumez mult, am jumătate de mustață galbenă de la ținutul țigării în mâna stângă.

Podeanu despre fete într-un singur cuvânt:

  • Simona Gherman – talent
  • Loredana Dinu – dârzenie
  • Simona Pop – dorință foarte mare
  • Ana Maria Popescu – disponibilitate pentru toate.

    FOTO: Augusto BIZZI