Acum un an scrima românească și sportul din țara noastră trăiau clipe de glorie la Jocurile Olimpice de la Rio (Brazilia). Noaptea de 11 spre 12 august 2016 va rămâne scrisă cu litere de AUR în istoria scrimei românești. Început pe 11 august și încheiat noaptea târziu, pe 12 august, concursul de spadă feminin echipe a adus singura medalie de aur pentru țara noastră la Jocurile Olimpice de la Rio.
Ana Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop și Loredana Dinu au făcut un concurs excepțional și au reușit să devină CAMPIOANE OLIMPICE. După un meci de infarct pe tabloul de 8, cu SUA, scor 24-23, România s-a descătușat în semifinale, când a depășit clar naționala Rusiei, scor 45-31. Iar în finala mare, cu China – campioana mondială din 2015 și campioana olimpică din 2012 – fetele noastre au făcut un meci perfect. Au condus de la un capăt la altul, în unele momente chiar și la 8 tușe diferență, pentru ca în final să se impună cu 44-38.
Antrenorii care au condus această echipă spre AURUL OLIMPIC sunt Dan Podeanu și George Epurescu.
A fost a patra medalie de aur pentru scrima românească la o ediție a Jocurilor Olimpice și prima într-o probă pe echipe! Ceilalți trei campioni olimpici sunt: Mihai Covaliu (2000-Sydney), Laura Badea (1996-Atlanta) și Ionel Drâmbă (1968-Mexico).
Pentru a marca așa cum se cuvine acest eveniment, Federația Română de Scrimă le-a invitat pe cele patru EROINE de a Rio – Ana Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop și Loredana Dinu – să descrie în câteva cuvinte cea mai tare amintire trăită pe planșele din Brazilia. Iată ce a spus CAMPIOANELE NOASTRE:
ANA MARIA POPESCU: „12 August. Cât am așteptat ziua aceasta. Am în minte un singur gând… Este ultima șansă a noastră, ca echipă! Lucrurile se derulează foarte repede până ajung din nou în sala din care ieșeam plângând in urma cu doar câteva zile, după proba individuală. Pare mai primitoare acum. Mă simt bine și am poftă de tras, doar că înainte să termin încălzirea, fac un pas greșit pe planșă, maă împiedic și cad cu piciorul stâng sub mine. Nici nu îmi dau seama bine ce s-a întamplat și îmi văd glezna dospind mai ceva ca aluatul de gogoși. Nu am timp să simt durerea, mai sunt câteva minute și începe meciul cu SUA. Îmi fac un bandaj cât se poate de strâns. Strâng și mai tare din dinți, altă soluție nu am. Fac câțiva pași și îmi dau seama că treaba e mai serioasă decât pare. Abia pot călca! Cum o să trag așa?! Suntem chemate în camera de apel. Ajung ultima, încercand să pară că nu mă grăbesc, dar abia pot păși. Suntem prezentate pe planșă și începem… Un meci tactic a fost cu SUA. Așa cum ne asteptam. Nimeni nu riscă, nu ne facem acțiunile, jocul nostru… încordarea aceasta ar putea să ne coste pe final. Ajungem în ultimul asalt. Știu că urmează să o întâlnesc pe Courtney Hurley. O trăgătoare tânără, puternică și hotărâtă. Dacă începe să mă miște, am să pierd. Am o tușă avans și trei minute care ne despart de semifinalele Jocurilor Olimpice. Trebuie să rezist! Cumva, intru într-o stare de transă sși nu-mi găsesc ritmul. Încercând să apaăr acea tușă, primesc încă patru! Nu mă mai gândesc la gleznă. Adrenalina îmi iese prin pori, dar soluția întârzie să apară. <<Ea trebuie să cedeze>>, îmi repet. A făcut-o de atâtea ori, am recuperat atâtea puncte în fața ei, dar astăzi pare că e pregătită să nu se dea bătută. Dupa ultimul ei punct îmi întorc privirea spre capătul planșei unde echipa mea pare că a încremenit. Revăd Londra înaintea ochilor și NU, nu are cum să se întâmple de două ori la fel! <<Trebuie să acționezi, Ana!>> Mai puțin de un minut și mai am trei tușe de recuperat. Încep să mă mișc haotic, trebuie cumva să o destabilizez, impun un ritm de care nu maă credeam în stare nici în plină formă, iar tușa nu întârzie să apară. Asta e! Continuă! Câteva secunde mai târziu, scorul este egal și urmează tușa decisivă. Un singur pas făcut greșit și e gata, pierzi! <<Ar fi al doilea pas greșit pe ziua de astăzi, ai grijă!>> Îmi trec prin minte toate citatele motivatționale, tot ce mi s-a spus înainte de meci, dar privirea domnului Podeanu, acea privire care spune <<poți să o faci>>, ea a adus tușa câștigătoare. La tușa de aur, toate secundele până să se aprinda becul meu am simțit vârful adversarei atât de aproape. Am revăzut acea acțiune și încă mă mir cum de nu a reușit să puncteze! A fost momentul meu, tușa mea, ziua echipei noastre! Istoria s-a scris atunci, în acel prim meci cu SUA, care ne-a adus relaxarea și libertatea de a face scrima pe care noi o învășasem. Reușisem să rupem vraja și nimic nu trebuia să ne mai stea în cale. Mi-a fost teamă de fiecare tușă și de fiecare pas până la final. Frica, durerea și dorința de victorie au făcut echipa bună, așa cum am făcut și noi pentru ceea ce avea să fie cel mai frumos rezultat al spadei feminine românești!
SIMONA GHERMAN: „Pentru mine cea mai frumoasă amintire rămâne conversația avută cu Simona Pop de la minutul de prioritate din meciul cu SUA, când mai erau 30 de secunde și eu nu știam cine are prioritate! Am vorbit cu ea și nu îmi venea să cred că, după atâția ani de scrimă, în secundele alea nu mai știam să mă uit la un aparat de scrimă să văd prioritatea! Așa emoții nu am mai trăit niciodată! Sunt foarte fericită că am reușit să trecem cu bine peste acel meci cu SUA, iar ceea ce urmat a fost o încununare a muncii noastre depuse de-a lungul a multor ani!”
SIMONA POP: „Probabil cel mai greu meci din acea zi, sau mai bine zis cel mai palpitant meci a fost cel cu echipa Americii. După un concurs individual dezastruos pentru mine, mi-am dorit foarte mult să arăt că merit să fiu acolo, că îmi merit locul în această echipă a României. Zilele dinaintea concursului pe echipe au fost foarte tensionate. Știam ca meciul cu SUA este cel mai important, pentru că dacă ajungeam în semifinale aveam două șanse să luăm o medalie. Nu pot să zic că am tras excepțional în acel meci, dar, în principiu, totul a mers conform planului. aAm condus tot meciul iar înainte de ultimul asalt am avut o tușă în față. Doar că acest fapt s-a schimbat repede. Au început americancele să ne conducă cu câteva tușe, dar Ana a reușit să egaleze și într-un final să ajungem în minutul de aur. Noi aveam prioritate, era ok. A început asaltul. Ana părea stăpână pe ea, dar noi lângă planșă mai aveam puțin și muream de inimă când vedeam ce aproape e vârful americancei de manșeta ei. Mă simțeam neputincioasă acolo pe marginea planșei așa că am început să mă rog să se aprindă becul verde. Dar repede, după prima dublă mi-am dat seama că nu asta este ceea ce avem noi nevoie, că noi nu suntem cu becul verde, ci becul roșu este al nostru. Tot în acel moment, Simona Gherman s-a întors spre mine să mă întrebe cine are prioritate! Facem scrimă de mai bine de 18 ani toate, am trecut prin multe momente critice în acești ani, aparatul e unealta zilnică a noastră, îl cunoaștem foarte bine,  prioritatea este ceva obișnuit în spadă, și totusi atunci și acolo parcă nu știam nimic, parcă eram necunoscătoare în ale scrimei. Emotiile ne-au copleșit. Eram parcă hipnotizate. Dar, într-un final a ieșit bine, chiar putem să spunem că a ieșit perfect!”
LOREDANA DINU: „Wow… așa mă simt când vorbesc despre Rio, când vorbesc de cea mai cunoscuta competiție de pe planetă. Și mai ales când îmi amintesc că am cea mai strălucitoare medalie acasă, e a mea!!! Este medalia pe care mi-am dorit-o mai mult de 20 de ani… este medalia pentru care am fost capabilă să fac eforturi de care nu mă credeam în stare, este medalia pentru care am stat departe de familie atâta vreme. Dar îmi spun acum că a meritat, deoarece aurul olimpic este al nostru, al tuturor care au crezut în noi în toată cariera sportivă. Chiar dacă în meciul cu SUA am avut un gol în stomac și mi-a crescut tensiunea, acum nu mai contează. Dupa ultima tusă din acel meci, m-a izbit un val de euforie, de nebunie, de descărcare. Este cea mai puternică amintire din acel asalt și parca aerul nu îmi mai ajungea, atât de sufocată de emoție eram. Scăpasem de eșecul de la Londra și ne oferisem o șansă la medalie. Și am profitat de șansa noastră. În meciul cu echipa Rusiei, deși conduceam lupta și scorul era net favorabil, noi eram într-o stare de tensiune și totusi atât de degajate pe planșă. Parca am avut parte de o surpriză la sfârșitul meciului când ne-am dat seama că învinsesem Rusia cu scorul de 45-31, cu o diferență uriașă de tușe. În pauza ce a urmat, ne-am reechilibrat, ne-am unit forțele și ne-am ambiționat și mai tare să le dăm o lectțe de scrimă chinezoaicelor în finală. Ceea ce am și făcut. Am demonstrat că o țară precum România, care nu este o putere economică, care are multe lipsuri și în care vezi multe nedreptăți, se poate clasa pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, învingând super-puteri precum SUA, Rusia și China. Nu voi uita niciodată momentul din timpul finalei, în care colegele mele m-au strâns în brate, dar nici momentul imnul României răsuna în Sala Carioca din Rio!”